a lovit sau n-a lovit?

aştept, curios, lămuriri

junetrip 26.11.09

recidivăm la ţevi, joi 26 ocotmbrie, după ora 20 (cu marjele de eroare specifice), de această dată cu un program complet şi, sperăm, cât mai entertaining. şi ca să nu mai fie nici un echivoc: da! avem acum voce şi da! voi încerca să rezolv de această dată cu rezervările. intrarea e 8 lei cu consumaţie integrală, aşa că să nu îmi stricaţi afacerea şi să veniţi, nu vă trageţi pe cur.

iar dacă nu mai puteţi de curiozitate să ascultaţi june în noua variantă o puteţi face aici .

Taxiul electoral

Taxiul electoral este un vehicol ecumenic şi imparţial. Odorizantele de campanie flanchează cu mirosul lor mult prea pregnant brelocul-iconiţă. La stânga Maicii Domnului se bălăngăne Băsescu, iar la dreapta (ironia sorţii) atârnă Geoană. Printre brăduţii tradiţionali, nici urmă de alţi candidaţi, semn că lupta pentru monopolul asupra izurilor din interiorul habitaclului va fi strânsă şi se va duce doar între aceşti doi grenouille. Până la verdictul final nu ne rămâne decât să inhalăm amestecul de portocaliu şi roşu, în doze egal de greţoase. Ca noroc pentru mine, de această dată cursa a fost una scurtă, iar mâine voi coborî la prima staţie.

cocoşatul

de la notre dame spune

aştept veşti de la paris

Epopeea unei străzi

Doamna Angela de la canalizare se ceartă cu drumarii care i-au stricat alaltăieri ţevile. Excavatoristul se scuză că nu a văzut capacul de la canalul de numai o săptămână instalat şi dat în funcţiune, după o vară şi o toamnă în care muncitorii doamnei Angela au tras chiulul cât au putut dar nu suficient, din câte se pare. Lucrarea a fost terminată, cu preţul copacilor din zonă, a căror rădăcini se tot întindeau pe sub pământ cu nesimţire.

Şeful şantier o bate condescendent cu palma pe umăr şi o asigură că totul e ok. Utilajele huruie demonstrativ în celălalt capăt al străzii. Şefii pleacă – probabil la o cafea – şi se aşterne brusc o linişte reconfortantă. Probabil că şi muncitorii au plecat, la o bere. E ora 9:45. Bună dimineţa.

Sloganul de campanie

Poate v-aţi întrebat şi voi cine sunt oamenii care le concep politicienilor sloganele, cât primesc ei pentru traba asta de mântuială şi, poate mai important, de ce naiba nu se astâmpără? Cum sunt prea leneş să dau o căutare pe google mă mulţumesc să iau la purecat (vade retro!) scurt frumuseţea de cimilituri politice prin care cred unii sau alţii (din păcate tot cam aceeaşi) să ne seducă organul de vot (la unii creierul, la alţii – majoritatea – stomacul) acum, în prag de alegeri prrrrezidenţiale.

Sorin Oprescu, de exemplu, ne ia la mişto cu „Hai România!”, ca şi cum politica ar fi ca un meci de fotbal. Dacă ar fi fost aşa, Hagi ar fi ajuns de multişor preşedinte. Un slogan total neinspirat, dar într-o perfectă sintonie cu genul de politician „care este”: acru ca o gogonea rătăcită pe fundul borcanului cu murături uitat în beci vreo doi ani.

Kelemen Hunor ne invită să „spunem lucrurilor pe nume”. Seducător, dar nu înţeleg exact la ce se referă. Subiectul parcă este prea generic, chiar şi pentru domeniul lax(ativ) al politicii.

Remus Cernea este de-a dreptul simpatic. Are barbă, plete, poartă tricou cu Pink Floyd (ca noi mulţi alţi… mă rog mie mi-a rămas doar barba) şi ne cere să „gândim îndrăzneţ” (traducerea aproximativă a englezescului Think Big – expresie care nu mai are nevoie de nici o traducere). Eu aş zice ca pentru început ar fi util să îndrăznim a gândi (înainte de a comite astfel de slogane).

Ovidiu Iane aproape că m-a cucerit. Sloganul său electoral este unul cât se poate de promiţător: „Spunem stop îmbolăvirii românilor!”. În faţa unei astfel de declaraţii tranşante eu mă declar învins, convins şi accept consecinţele care decurg de aici. Care sunt acestea? Păi ei spun stop iar noi ne facem că ne însănătoşim. Idealurile ecologiste sunt într-adevăr lăudabile, dar e nevoie ca fiecare să le accepte, ceea ce e o altă poveste (neelectoralizabilă).

Eduard Manole vrea să ne dea ţara înapoi. Eu unul sunt surprins, pentru că nu ştiam că intrase în posesia dumnealui. Dar e drept că nu prea urmăresc ştirile mondene. Oricum, băiatul ăsta plusează la capitolul imagine cu un afiş executat în maniera estetică a Turnului de Veghere, cu un picior de plai românesc paradisiac în care, în locul mioriţelor limbute, turnătoare şi „ticăloşite”, zburdă nestingheriţi şi rozalii o ceată de flamingo, protejaţi de sigla mineriadelor. O fi un program de reabilitare a Văii Jiului…

Constantin Ninel Potârcă ne anunţă că „e timpul să fim împreună”. Mă bucur sincer şi întreb: da unde se ţine cheful? În ceea ce priveşte comunitatea rromă, eu cred că nu ne mai putem permite „să nu fim împreună”, dar asta trebuie să vină din ambele direcţii.

George Becali vrea să facă „o Românie care să-i placă şi lui Dumnezeu”, cum de altfel era şi de aşteptat. Eu îi doresc sincer succes, pentru că îi va fi destul de greu, chiar şi pentru simpul motiv că DUMNEZEU NU EXISTĂ. Dar să nu divagăm, că poate ne sar purecii în cap. Poate îi dă totuşi un telefon lui Eduard Manole şi se pun ei doi de acord ce anume să rămână după ce acesta din urmă ne dă ţara înapoi iar cel dintâi îl aduce pe dumnezeu pe pământ: blana de oaie sau piciorul de flamingo?

Mircea Geoană este sigur pe sine şi declară fără echivoc faptul că „învingem împreună”. Afişul lui electoral îmi aduce aminte ca stil de cele tipice comuniste, cu marea masă a proletariatului, solidară şi anonimă, ce strânge rândurile în spatele liderului providenţial. Norocul lui e că are încă un electorat stabil. Eu unul nu voi fi împreună decât dacă vine la chef şi taraful lui Potârcă.

Crin Antonescu încearcă să se strecoare, pe post de arbitru, la vârful luptei între puişorii de comunişti. „România bunului simţ” este un slogan decent, dar care e ca apa sfinţită: nici nu strică, nici nu face bine. Eu unul ştiu cui o să-i dau votul, din bun simţ pentru ideea de liberalism politic, însă nu pot garanta că majoritatea conaţionalilor cu drept de vot şi dispoziţie electorală vor fi la fel de îngăduitori ca mine. Cu un ghiocel crescut în seră nu se face primăvară.

În sfîrşit, momentul pe care îl aşteptaţi cu toţii: Traian-Băsescu-contra-toţi are o campanie schizofrenică dar probabil coerentă cu sine. Dacă dau pe site-ul domniei sale să mă informez cu privire la sloganul electoral, mă lovesc de campania pentru (inutilul) referendum. El este sigur că „de ce le e frică nu scapă”. Eu nu sunt aşa de sigur că decapitarea a 171 de parlamentari (de ce nu 170 sau doar 69?) ţine loc de program electoral. Dacă a cîştigat un mandat pe muchie de cuţit (o metaforă care i se potriveşte din plin) cu sloganul „Să trăiţi bine!”, mai nou am observat că partidul din care nu a încetat niciodată să facă parte o ia mai diplomatic, cu spusa „La bine şi la greu”, glisând „nevinovat” pe lângă evidenţa că antonimul lui bine nu e greu ci rău. Aşadar, la bine şi la rău, pentru că, să fim serioşi, greu ne-a fost tot timpul. Iar acuma ne este iarăşi niţeluşi cam rău. Dar nu de la coniacurile fine îngurgitate pe stomacul gol, poate la cei de liceu de la salvia fumată pe post de marijuana, ci de la hăhăiala politico-economică în care ne-a adus supradoza de portocale stricate din ultimii ani.

Eu închei cu parafraza „Să votaţi bine” şi să nu vă pierdeţi niciodată simţul umorului. Şi, cel mai important, să vedeţi dacă nu cumva putem aclimatiza cât mai repede păsările flamingo, care cred că ar da foarte bine la transhumanţă.

jazz, jurnal de pisică

judecând după zelul cu care se repede ăsta asupra lădiţei cu nisip imediat după ce dau eu o tură pe acolo este limpede că indivizii care ţin pisici în apartament sunt cei mai fericiţi copii (pardon, oameni) de pe suprafaţa pământului.

Manierismul are picioare scurte

Şi uite aşa zilele mele de pastişator se apropie de sfîrşit. După ce Alex Moldovan mi-a deturnat ideea şi a făcut un întreg concurs în maniera lui… (faptul că am câştigat o carte este un detaliu insignifiant şi nu mă încălzeşte cu nimic), anulîndu-mi pretenţia de exclusivitate, iată că şi Vianu Mureşan pătrunde puternic în blogosferă, cu un fragment din acel celebru roman (Nebunul lui Dumnezeu), la care am mai făcut aluzii. Cum voi mai putea eu imita tuşele caracteristice, epitetul burtos, chelia adverbelor, exposeul prelungit şi labirintul frazării, conştient fiind că originalul este la dispoziţie tuturor la nu mai puţin de două clickuri depărtare?!… Şi aşa mi-e greu, însă nu cred că aş mai îndrăzni să mă exersez stilistic acum când mă pândeşte permanent din umbră spectrul nemilos şi răzbunător al textului original.

Nu îmi mai rămâne decât să mă retrag spăşit după gardul pipernicit al laconicelor şi silogismelor mele şi să îmi şoptesc în barbă – ca Baiazid – Eli, Eli lama sabahtani.

dilemă

caragiale este contemporanul nostru (cum spune un amic) sau noi suntem anacronicii lui?

albumul săptămânii (double feature)

Din multitudinea de recomandări muzicale pe care le primesc on a daily basis se nimereşte ca din când în când să dau şi peste câte un album bun. Iată două dintre acestea.

Maimuţele arctice sunt cafeaua de care aveţi nevoie luni dimineaţa. Britanici pînă în măduva oaselor, se aşează în siajul trupelor de succes din Regat, asimilând influenţe dintre cele mai diverse: Beatles, Oasis, Queens of the Stone Age. My Favorite Worst Nightmare este albumul pe care veţi vrea să-l ascultaţi, cu hitul, evident, Brianstorm. (See you later, alligator…) 505 e piesa mea favorită şi în opinia mea cea mai bună a lor. Ascultând The Arctic Monkeys întineresc cu 15 ani. Fizic. Mental …

My Brightest Diamond, prin vocea Sharei Worden, ridică manierismul la rang de artă: timbrul a la Tori Amos (sic!) se combină cu inflexiunile în manieră Bjork şi cu o atmosferă tipic Cocorosie. Bring Me the Workhorse e un album rafinat, fără a fi excesiv sau ostentativ. Melodicitatea atractivă vine să întregească impresia pozitivă pe care o lasă părţile instrumentale. We Were Sparkling şi Disappear sunt bune exemple în acest sens. Iar după ce am ascultat piesa Workhorse, m-am convertit definitiv şi am dat automat un replay. Ba chiar mi-am pus şi căştile!