secretul longevităţii

Multă lume se întreabă care este secretul longevităţii mele proverbiale. Ei bine, odată ca niciodată, pe când se potcovea dan purec (sic!) cu 99 de oca de fier şi nu se scremea pân’ la cer am decis, aşa pe nepusă masă (la propriu), să mut weekendul la început de săptămână. Astfel, am mintea mult mai limpede şi trupul mult mai odihnit.
Avantajul acestei rocade demne de un mare maestru al şahului este că, dacă s-ar implementa la scară mondială, duminica ar deveni vineri, iar sabatul s-ar muta luni. Săptămâna de lucru ar căpăta o zi în plus, iar productivitatea muncii ar spori, după calculele mele, cu până la 25,3%. Ca să nu mai punem la socoteală că creştinii (da, cacofonia este voită) nu ar mai avea când să meargă la biserica lor.
Enjoy your weekend! (Ce, e luni? Păi tocmai.)

Duminicile satanice

În fiecare duminică, cam de pe la ora 10, creştinii încep să cânte cu nesimţire, la o distanţă de nici 200 de metri. De unde ştiu? Pentru că preotul scoate impertinent boxele din biserică şi dă slujbă la tot cartierul. Într-una din zilele astea de odihnă proletară o să scot şi eu boxele pe geam şi o să ofer o iniţiere prelungită în discografia Deicide. Să vedem, care pe care.
Bon apetit!

despre coşmaruri şi alţi fluturi

unii se visează înalţi şi se sperie teribil
alţii, ca fluturele lui zhuang zi, visează că sunt scunzi şi se trezesc consternaţi
de aici urmează o serie infinită de nemulţumiri

cotidiene

naţionalistul ţene, îl ştiţi doar, e individul care-i recita poezii fiicei în troleu, recidivează “întru” penibil, cerând bisericii ortodoxe canonizarea lui mihai eminescu.
fără a mai da citate, eu salut cu emoţie în glas şi simţire această iniţiativă, pentru că de ceva timp îmi doresc o infuzie de sexualitate sănătoasă în corpul bolnav de vremi al religiei noastre mult prea naţionale.
savurez de pe acum viitoarele revelaţii tantrice pe care le vor avea enoriaşii, indiferent de vârstă, gen sau apartenenţă politică.

aperitive (1)

După lupte seculare am reuşit să termin un capitol din preconizata carte (care tratează câteva aspecte legate de muzica rock).  Până voi reuşi să o termin şi să o public vă ofer un aperitiv în cheie folk, despre Woody Guthrie, cu promisiunea că la definitivarea următorului capitol (probabil cel despre death metal!) voi revi cu o altă gustărică.

Structura tipică a naraţiunii folk se regăseşte pe deplin în bucăţile de pe Dust Bowl Ballads: forma semideschisă, ce îngăduie tot soiul de inserţii contextuale, acompaniamentul minimal, de o rudimentaritate atractivă, ritmica  simplă la rândul ei, dar antrenantă. Ocazional muzicuţa vine să adauge un plus de diversitate liniilor melodice. Temna principală a albumului este viaţa cotidiană a refugiaţilor “okie”, dar ocazional apar poveşti “western” moralizatoare, ca în Pretty Boy Floyd (neinclusă în ediţia originală). Discul se deschide cu Great Dust Storm, bucată reprezentativă pentru atmosfera generală a albumului. Tempoul mediu şi ritmul legănat îi induc ascultătorului starea de poveste, disponibilitatea de a asculta. Situarea temporală este precisă, 14 aprilie 1935, la fel şi cea spaţială statul Oklahoma, toate aceste elemente adăugând un plus de autenticitate şi favorizând un răspuns empatic din partea publicului.

despre năpârlire

după îndelungi deliberări de la înălţimea şi statutul pe care mi le asigură caloriferul meu am decis să îmi iau inima în dinţi şi să trimit revistei pisica un articol cu titlul despre inutilitatea pe termen lung a năpârlirii la pisicile de apartament. credeţi oare că acceptă şi colaboratori non-bipezi?

Despre avantajele pleşuviei

Pornind de la necesitatea de a mă tunde, am ajuns la paradoxul că cu cât îţi creşte părul, cu atât ţi se accentuează chelia şi mi-am adus aminte de zicala: Mai bine un păr scurt decât o chelie deasă. Consolat oarecum, am constatat că marii filosofi, ca Socrate, Platon, Vianu Mureşan sau Cristi C., au avut toţi probleme cu podoaba capilară. Spre deosebire de aceştia, scriitori neserioşi, ca Cioran, Nietzsche sau Alex Moldovan, s-au bucurat de un păr sănătos, longeviv şi extrem de bogat.

Ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate.

Jack DeJohnette – Oneness (albumul săptămânii)

Cunoscut în special pentru colaborarea cu Keith Jarrett, bateristul Jack DeJohnette este în sine o adevărată academie de ritmuri. Muzician dotat cu o rară inteligenţă, DeJohnette nu este mai puţin un compozitor inspirat.
Oneness este, cu îngăduinţă, un album de instrument. Însă contrar altor albume de acest gen, nu păcătuieşte prin monotonie sau redundanţă. Secondat de trei muzicieni excelenţi (Jerome Harris, chitară şi bas, Dom Alias, percuţie, Michael Cain, pian) Jack DeJohnette schiţează atmosfere, deturnează tempouri şi reconfigurează ritmuri cu autoritatea celui care ştie ce face, şi care face ceea ce ştie de mult timp. Pianul, deşi auster, nu sacrifică totuşi melodia pe altarul ritmului, iar chitara, discretă ca prezenţă, are o funcţie mai mult coloristică. Remarcatele mele sunt două compoziţii ale liderului: Priestesses Of The Mist şi From The Heart C.M.A.

eternul “rector”

eternul rector al universităţii babeş-bolyai, andrei marga, se plânge într-un interviu acordat cotidianului adevărul de calitatea slabă a învăţământului universitar românesc şi mai ales de corupţia acestuia (examene cumpărate, examinări “relaxate” sau superficiale, acordarea de granturi pe criterii politice etc).
ceea ce mă miră (exagerez şi eu) este ipocrizia unui personaj care de ani buni de zile stă ilegal pe o funcţie şi care a făcut din ubb un model de universitate hipertrofiată, cu studenţi la taxă pe care nu-i poate susţine din punct de vedere logistic şi pe care îi scoate, cu diplome inutile, pe bandă rulantă.
ce să înţelegem din asta? că marga-şi critică universitatea? sau că este suficient de orb pentru a nu sesiza problema din propria ogradă. evidenţele vorbesc de la sine.

filosofia pe calorifer (2)

stând pe calorifer înţeleg acum la ce se referea leibniz când specula despre cea mai bună din toate lumile posibile