cristi c.

Posts Tagged ‘albumul săptămânii’

albumul săptămânii: daniel lanois – flesh and machine (2014)

In albumul săptămânii, jazz on 24/01/2015 at 19:09

cover

albumul săptămânii: skalpel – transit (2014)

In albumul săptămânii on 17/10/2014 at 19:24

albumul săptămânii : lisa gerrard – twillight kingdom (2014)

In albumul săptămânii, Uncategorized on 27/08/2014 at 12:03

albumul săptămînii: klima kalima – finn noir (2013)

In albumul săptămânii on 28/02/2013 at 09:30

 

Kalle Kalima, chitară, Oliver Potratz, bas, Oliver Steidle, tobe, citează cu nonşalanţă din Pink Floyd, practică o ludică a la Television şi în general adaugă limbajului jazz sufixe rock’n’roll.

Albumul săptămânii: MODULAR – Sonic Explorations

In albumul săptămânii, jazz on 27/06/2012 at 08:00

Paul Motian Trio, Lost In a Dream (primă audiţie)

In albumul săptămânii, jazz on 28/03/2010 at 13:56

M-am gândit să fac un mix experiment literaro-auditiv şi să încerc o cronică de album în primă audiţie.

Cum deja s-a scurs cea dintâi piesă, Mode VI, mă grăbesc să ţin pasul cu susurul melodie. Înregistrat în februarie 2009 în New York, la Village Vanguard, Lost In A Dream (ECM, 2010) reprezintă ultimul album (era să spun de studio) apărut sub numele bateristului american Paul Motian. Companionii săi în cadrul acestui vis muzical colectiv sunt Chris Potter (saxofon tenor) şi Jason Moran (pian). Întreprinderea, tentantă pentru ascultător (sunt convins că şi pentru muzicienii implicaţi), din cauza lipsei unui instrument care să asigure exclusiv frecvenţele joase, nu suferă de pe urma acestui aparent neajuns. Bucăţile au fost până acum (nr. 4, Blue Midnight) abordate într-un moderato meditativ, iar judecând după restul titlurilor sunt mari şanse ca şi restul să se înscrie pe aceleaşi coordonate lirice.
Deşi este liderul trioului, aproape toate piesele fiind compoziţiile sale, Paul Motian este o prezenţă totuşi discretă – însă pe cât de discretă, pe atât de inteligentă. Cum era poate de aşteptat, saxofonul îşi ia partea leului cam pe fiecare bucată, Jason Moran jucând şi el mai mult la construcţie decât la finalizare. Dar uite că m-am luat cu vorba, am trecut deja de jumătatea albumului (nr. 6 Birdsong) şi mă văd nevoit să recunosc faptul că atmosfera este în continuare una extrem de plăcută, perfectă pentru după-amiaza aceasta de duminică umezită de o ploaie cuminte.
Ca pentru a mă contrazice (scriitorii au întotdeauna un ego hipertrofiat), bucata Ten tulbură apele, până acum liniştite, cu o rafală de sincope şi disonanţe bine strunite într-un crescendo pregătitor pentru următoarea compoziţie, Drum Music, care încă de pe copertă ne ameninţa urechile cu o avalanşă de coşmaruri ritmice, dar care se arată acum a fi de fapt un pretext pentru improvizaţiile libere ale celor trei instrumentişti deopotrivă. Potecile visului se complică din ce în ce mai mult.
Penultima compoziţie, Abacus, are parte în sfârşti de o etalare nestingherită a virtuozităţii liderului, ale cărui cinele obsedante, în conjuncţie cu ultimele guri de cafea, reuşesc să rispească starea de torpoare duminicală. Şi pe când mă credeam eliberat definitiv de seducţia onirică propusă de Paul Motian&co bucata finală, Cathedral Song, ne aduce în locul de unde am plecat, cu un saxofon liric, un pian atmosferic şi o percuţie de factură impresionistă. La timp pentru ca eu să pot reciti elucubraţiile debitate aici şi să corectez greşelile de tipar.

Albumul săptămânii: Sylvain Luc – Standards

In albumul săptămânii on 11/02/2010 at 14:04

În ciuda numelui, nu e nimic standard în ultimul album al chitaristului francez, poate doar inteligenţa improvizatorică cu care ne-a obişnuit. Parafrazând un proverb celebrul, Sylvain Luc îşi schimbă chitara, trecând de la un Godin Multiac (corzi de plastic, piezo) la un Godin 5th Avenue (corzi de metal, doze electromagnetice singlecoil – acum ştiţi exact ce cadou îmi doresc în septembrie), dar nu şi sunetul, cel puţin nu atunci când abordează piese în manieră exclusiv acustică. Faţă de anteriorul album integral solo, Ambre, noutatea este adusă de diversitatea instrumentelor inserate aici: percuţii dintre cele mai diverse şi colorate, chitară bas, tratamente electronice. Da, omul cântă singur la toate instrumentele însă nu, albumul nu păcătuieşte de solipsismul cu care ne-au cam obişnuit chitariştii care întreprind astfel de eseuri acustice.
Sunetul este compact şi bine închegat iar muzica acoperă, pe cele două cd-uri, o mare varietate stilistică. Avem teme ale jazzului standard (Satin Doll, Unforgettable), însă şi bucăţi celebre din muzica franceză (Que reste il des nos amours, Sour le quais du vieux Paris) sau compoziţii care au făcut revoluţionat estetica jazzului (Giant Steps). Nu are rost să-l tot laud. Eu am fost re-cucertit de balansul irezistibil etalat de prima piesă, Berimbau, şi sunt convins că ar merge foarte bine ca invitat anul acesta la Festivalul de Jazz de la Gărâna (sper din tot sufletul că nu am fost prea subtil…).

Discografie suplimentară:

  • Sylvain Luc – Ambre
  • Sylvain Luc & Bireli Lagrene – Duet

p.s. Şi nu uitaţi de recomandările lunii februarie

Jack DeJohnette – Oneness (albumul săptămânii)

In Uncategorized on 19/01/2010 at 21:45

Cunoscut în special pentru colaborarea cu Keith Jarrett, bateristul Jack DeJohnette este în sine o adevărată academie de ritmuri. Muzician dotat cu o rară inteligenţă, DeJohnette nu este mai puţin un compozitor inspirat.
Oneness este, cu îngăduinţă, un album de instrument. Însă contrar altor albume de acest gen, nu păcătuieşte prin monotonie sau redundanţă. Secondat de trei muzicieni excelenţi (Jerome Harris, chitară şi bas, Dom Alias, percuţie, Michael Cain, pian) Jack DeJohnette schiţează atmosfere, deturnează tempouri şi reconfigurează ritmuri cu autoritatea celui care ştie ce face, şi care face ceea ce ştie de mult timp. Pianul, deşi auster, nu sacrifică totuşi melodia pe altarul ritmului, iar chitara, discretă ca prezenţă, are o funcţie mai mult coloristică. Remarcatele mele sunt două compoziţii ale liderului: Priestesses Of The Mist şi From The Heart C.M.A.

albumul săptămânii 2

In albumul săptămânii, jazz on 07/09/2009 at 08:33

bill frisell – disfarmer (2009)

bill_frisell_disfarmer

noul album semnat bill frisell ne poartă pe aceleaşi coordonate diafane presărate din plin cu condimente cajun şi country.

despre mike disfarmer (pe numele adevărat mike meyers), personajul care a inspirat acest album, mai multe aici şi aici .

albumul lui frisell conţine 26 de portrete din plin infuzate cu ingredientele deja tradiţionale etalate de arta sa chitaristică: texturi atmosferice, un sunet aproape lichid, al cărui translucid se scurge parcă direct din sepia timpului, o melodicitate plăcută şi neexcesivă. elementele jazz sunt reduse la minimum, fapt care face ca muzica să poată fi ascultată aproape de oricine, fără prea multe eforturi intelectuale.

albumul săptămânii

In albumul săptămânii on 31/08/2009 at 10:21

iren lovasz – belső hang (inner voice) 2007
lovasz
mai eclectic parcă decât rosebuds in a stoneyard, inner voice explorează universul proteic al genului etnic realizând un colaj inspirat între melodia maghiară, sonorităţile exotice de la antipozi (didgereedoo), din ţara soarelui-răsare (shakuhachi) sau cele mai familiare urechii europene (harpa).
un excelent album world music, necontaminat de kitschul sonorităţilor new-age.