cristi c.

Archive for Octombrie 2009|Monthly archive page

albumul săptămânii (double feature)

In albumul săptămânii on 26/10/2009 at 11:20

Din multitudinea de recomandări muzicale pe care le primesc on a daily basis se nimereşte ca din când în când să dau şi peste câte un album bun. Iată două dintre acestea.

am

Maimuţele arctice sunt cafeaua de care aveţi nevoie luni dimineaţa. Britanici pînă în măduva oaselor, se aşează în siajul trupelor de succes din Regat, asimilând influenţe dintre cele mai diverse: Beatles, Oasis, Queens of the Stone Age. My Favorite Worst Nightmare este albumul pe care veţi vrea să-l ascultaţi, cu hitul, evident, Brianstorm. (See you later, alligator…) 505 e piesa mea favorită şi în opinia mea cea mai bună a lor. Ascultând The Arctic Monkeys întineresc cu 15 ani. Fizic. Mental …

mybr

My Brightest Diamond, prin vocea Sharei Worden, ridică manierismul la rang de artă: timbrul a la Tori Amos (sic!) se combină cu inflexiunile în manieră Bjork şi cu o atmosferă tipic Cocorosie. Bring Me the Workhorse e un album rafinat, fără a fi excesiv sau ostentativ. Melodicitatea atractivă vine să întregească impresia pozitivă pe care o lasă părţile instrumentale. We Were Sparkling şi Disappear sunt bune exemple în acest sens. Iar după ce am ascultat piesa Workhorse, m-am convertit definitiv şi am dat automat un replay. Ba chiar mi-am pus şi căştile!

Anunțuri

junetrip live, vineri 23 octombrie

In jazz, Uncategorized on 22/10/2009 at 11:45

la ţevi

dacă aveţi drum prin cluj vineri 23 octombrie, de la ora 22 sunteţi invitaţi la ţevi unde vom inaugura noua locaţie (extinsă) a barului şi noua formulă (restrânsă) a trupei. suntem mai scurţi, mai compacţi şi, sperăm noi, mai muzicali şi mai veseli. iar dacă nu vă place muzica, puteţi oricum să vă îmbătaţi ca nişte porci bătrâni…
vă aşteptăm!

Charlie Hunter & Leon Parker – Duo (1999)

In albumul săptămânii, jazz on 01/10/2009 at 11:44

hunt
Colaborarea muzicală dintre percuţionistul Leon Parker şi chitarist-basistul Charlie Hunter este una ce exclude din start orice truc facil. Hidra bicefală (trei corzi de bas grifate pe un corp de chitară) îl ascultă cuminte pe Hunter şi îi urmează întocmai comenzile. Un duo care sună la fel de plin şi de echilibrat ca un trio este în sine o mică bijuterie ce merită ascultată. Din acest punct de vedere toate albumele lui Charlie Hunter sunt lecţii de bun gust. În locul unor virtuozităţi serbede chitaristul (să-l numim aşa în lipsa unui termen mai adecvat) american propune o inteligenţă muzicală aşezată în slujba melodiei şi armoniei. Leon Parker îl secondează pas cu pas, susţinând orice tip de groove cu profesionalism şi, pe alocuri, cu inventivitate. Tonul chitarei este unul de o limpezime cristalină, o combinaţie de Abercrombie, Scofield şi puţin rock’n’roll, iar albumul este variat deopotrivă la nivel ritmic şi compoziţional. Hunter este liric, pe Don’t Talk, funky şi incisiv, pe Recess, sau meditativ, pe You Don’t Know What Love Is. Una peste alta, mai bine ascultaţi şi vă convingeţi singuri.