cristi c.

Posts Tagged ‘Trigon’

The Gărâna “G” Spot

In jazz on 27/08/2009 at 15:04

Nothing surpasses the condescending attitude of the jazz audience than maybe the totally unjustified pretentiousness of some of the Romanian musicians. This would be my overall impression of the 13th edition of the Gărâna Jazz Festival. But I’d rather not think about this right now and recollect, and enjoy once more, the sensation I had listening to Terje Rypdal, Nik Bartsch, John Abercrombie, Trigon and Nils Petter Molvaer.

Evening 1 – the long one

The concert (preceded by a delay quite annoying) was opened by Andrzej Jagodzinski Trio, who were knitting decent jazz impressions on Chopin. A commendable idea by itself, but which in execution turned quite redundant after a while: a classical piano intro followed by a swing “development” – in other words, old tricks. They were followed by Jazz de Necaz from Timişoara. Their name (a little rhyme in Romanian, meaning something like “jazz of sorrow”) was the uninspired replica of their insipid performance. But I understand the organizers’ decision to promote local musicians. If this is the price I have to pay to witness live top international jazz acts, then I am more than willing to pay my fee.

Terje Rypdal’s concert was exactly what it was meant to be and twice that much, due to the drummer, Paolo Vinaccia, a mountain of pulsating energy. I was (finally!) silent and listening. It was a lesson in every aspect: a lot of music, few words, and a huge contrast to what had preceded them. Rypdal was embroiding in his characteristic manner (uninhibited and sharp) around the rhythm dictated by the Vinaccia-Hovland duo. Utter satisfaction.

As I thought nothing could possibly get any better, late into the night, Nik Bartsch, Kaspar Rast, Bjorn Meyer, Sha and Andi Pupato (a.k.a Nik Bartsch’s Ronin) walked up on the stage. Compared to the recordings, what I’ve heard was an explosion of sounds perfectly controlled by a strict (the Swiss metronome), austere yet liberating pulsation. I stood silent once more, because what I was hearing was at an intensity no CD could ever reproduce. I knew what to expect aesthetically and musically. The surprise was purely on the sound level. The best concert of the evening will have, by the end, proven itself to be the best of the entire festival.

Day 2 – Thunderstorm and scandal

Saturday evening was opened by Platonic and I feel the urge to just stop right now. I could not understand what they were doing there, at a jazz festival. Their act was a sort of Satriani lights blended with a few TV talk-show based musical tricks. What can I say… it was nice, but utter useless, like the rain that comes after you’ve washed your car and almost just as irritating. But more annoying than any of this was Berti Barbera. Not because of his performance (having to do strictly with the percussion this time, a solution for which I sincerely congratulate him) but when he opened his mouth in between songs. Affected to the bone, I was under the impression that the entire festival was just a mise-en-scène for his ego and for the “preeminent guitarist” Nicu Patoi. Yeah right…

All of this was frustrating enough to ruin the evening for any decent person. Platonic soon became a distant sweet memory once Bega Blues Band came up on the stage; a ballroom band that has the nerve to incorporate the word ‘blues’ into their name. If Platonic were boring but at least professional, Bega Band were unprofessional and down right nauseating. The only exception was a brief saxophone solo, midway through the performance, by Lucian Nagy, that, in my opinion was considerably better than anything he had played the day before alongside Jazz de Necaz. Other than that, the music was old and musty (not by origins, but exclusively by means of interpretation) and was witnessing the same affectation, characteristic by now of the Romanian musician. Everything doubled by a very long playlist. Or maybe it was just the sensation that they were never going to leave the stage. The price of seeing and listening to John Abercrombie was getting higher and higher.

The American guitarist managed within a few seconds to wipe away the musical nightmare that had tormented me before. John Abercrombie was the reason I went there in the first place and I was not at all disappointed: nor by sound, or the scene presence, nor by his professionalism when the crowd started to boo Elena Udrea’s appearance, a moment that John Abercrombie overcame quickly and gracefully as a raised ninth, calming his partners of musical dialogue (Joey Baron on drums and Thomas Morgan on double bass). I honestly confess that I did not boo the cohort that paraded before me. I “merely” cursed through my clenched teeth. And if I were to believe Abercrombie’s words (We will continue playing no matter what the fuck happens), I think that we could have done much more than just booing and cursing.

Back to music, John Abercrombie Trio succeeded, in my opinion, to teach everyone a lesson of good taste and aesthetic refinement. Without resorting to tricks, without being noisy, “lacking” the guitar exhibitionism so appealing to most of the audience (of which I believe would have applauded the trio less had it not been for the “Udrea incident”, by feeling somewhat responsible for the confusion created), John Abercrombie showed us his understanding of the jazz guitar: calm but not dull, reserved but not cold, full of personality, with it’s own interior balance, immediately recognizable,  and gushing musical intelligence. Were it not for the live surprise produced the evening before by Nik Bartsch’s Ronin, Abercrombie Trio would have been my number one. Anyway, as a guitarist it was a lesson that’s going to require a long and enjoyable digestion.

So, neither Bega Band nor Elena Udrea has succeeded to ruin the party. But within 30 seconds, the rain accomplished just that. Pickled from the waist down, we took refuge in the car and off we went convinced that Helge Lien Trio will not be playing. Some “teasers” have said that the band did eventually play that night, a completely acoustic set. Whoever knows more about this is invited to share the experience with us, those who left “cowardly”.

The third evening – consistency and normality

The last day finally stood for what should have been the entire festival. It started relatively on time, with Misi Farkas Trio, and all the names in the program were strictly jazz acts.

Although not astonishing, the trio lead by drummer Misi Farkas managed to convince us that we were attending a jazz festival. With a set dominated by Latino rhythms (thus slightly redundant) the combo, dominated by the rhythmic presence of the leader, prepared us for what was to come, and what turned out to be, maybe, the biggest surprise of the festival, the Moldavians of Trigon. The group, lead by Anatol Ştefăneţ, was able, due to the rhythm section composed of Dorel Burlacu (piano) and Gari Tverdohleb (percussion), to surpass the boundaries of ethno-jazz – the band’s trade-mark – in a way that it sometimes reminded me of Nik Bartsch (by now you must think I have an obsession, which maybe I do). To all these elements was added the polymorphism of Sandu Arcuş, who, in spite of his name (arcuş in Romanian means violin bow), deals mostly with wind instruments (saxophone, flute, caval) and who as a multi-instrumentalist brought a surplus of variation absolutely necessary as Anatol Ştefăneţ with his viola played (to my regret) strictly ethno melismas. Trigon offered us an energetic concert, full of vitality, virtuosity, musicianship and genuine enthusiasm. I will always be happy to see and hear them again, because I am sure I will not be bored, especially if the band’s leader will vocally tickle once more time our listening G spot.

Without a doubt, for many of us there, but also in the organizers’ vision, Nils Petter Molvaer was the main attraction of the festival. Alongside Eivind Aarset and Audun Kleive, the Norwegian trumpet player managed to make us experience live the wide breath of his music and to find our place in the electro-acoustic folds of its clothing. Amazingly human and extremely careful when it comes to the quality of his product, Molvaer looked like a caring father concerned that his daughter is going out Friday night for the first time. Technical equipment can help you out a lot but it can also burry you definitively if you can’t control it to the finest details. If with Abercrombie it was a matter of refinement in simplicity, with Molvaer we can talk about a refinement in intricacy: overlapping layers and textures, barely sketched sound effects that quickly fade away in favor of other elements, equally episodic. The attention for detail had as the final result a multi-stratified architectonics, cold at the base and dominated by hot explosions in the upper floors, from both the trumpet and the drums, followed occasionally by the guitar. Even if his music is best to be listened to in private, far away from the exasperating vociferations of a circumstantial audience, Nils Petter Molvaer was a treat from the first second to the last.

The festival was closed by Ulrich Drechsler Fortune Cookie, a quartet well tuned into funk, with a bass player, Jojo Lackner, which stood out from the very first seconds with his rhythmic presence and sense of groove. Juggling between soul-jazz, funk and hip-hop, the Austrian combo danced the public back to the stage after Nils Petter Molvaer’s performance, an achievement that at least can recommend them as a solid entertaining act.

In conclusion, the structure of the festival, with infusions of Romanian musicians, is viable as a principle, in spite of the failures I have mentioned before. I understand the organizer’s will to promote the local musicians, but I cannot turn a blind eye to the overall impression some of them had left at this edition. All of these are just small negative elements that only enhance the value of the top jazz players who were present at this edition of the festival. Each day had at least one exceptional concert, with Friday and Sunday even two such performances. Concerning the interference of the political, it was obvious that the audience does not tolerate such a thing. I believe there is a limit that, if crossed, the festival becomes mundane and fashionable, which I think no one of those truly interested in music would ever want to happen.

I wish you all the best ‘till the next edition. If I am promised Jim Hall, I will definitively be there.

Anunțuri

Punctul G de la Gărâna

In jazz, Uncategorized on 22/07/2009 at 16:41

Nimic nu întrece snobismul publicului de jazz, decât poate afectarea total nejustificată la nivelul prestanţei scenice a unora dintre muzicienii români. Cam asta e impresia mea generală faţă cea de-a treisprezecea ediţie e Festivalului de jazz de la Gărâna. Dar prefer să nu mă mai gândesc la asta acum şi să savurez încă o dată, senzaţia lăsată de concertele lui Terje Rypdal, Nik Bartsch, John Abercrombie, Trigon şi Nils Petter Molvaer.

Seara 1. Cea lungă

Concertul (cu o întârziere demnă de CFR-ul de altă dată) a fost deschis de Andrzej Jagodzinski Trio, care a croşetat decent impresii jazz pe teme de Chopin, o idee lăudabilă în sine, dar a cărei execuţie după câteva bucăţi devenise deja redundantă: temă introductivă abordată de pian în manieră clasică, urmată apoi de “dezvoltarea” ei în swing. Trucuri cu alte cuvinte. Au urmat apoi timişorenii de la Jazz de Necaz. Pe cât de neinspirat le-a fost numele, pe atât de insipidă le-a fost prestaţia. Dar am înţeles exigenţa organizatorului de a promova muzicienii locali. Dacă acesta este preţul pentru a asculta pe viu nume de top din jazzul mondial atunci eu sunt dispus să îl plătesc în continuare.

Concertul lui Terje Rypdal a fost exact ceea ce ar fi trebuit să fie şi de două ori mai mult, datorită presaţiei bateristului Paolo Vinaccia, un munte pulsând de energie. Am tăcut (în sfârşit!) şi am ascultat. O lecţie din toate punctele de vedere: multă muzică, puţine cuvinte, un contrast imens faţă de ceea ce fusese înainte. Rypdal a brodat în stilul caracteristic (degajat şi tăios) în jurul ritmicii dictate fără drept de apel de duetul Vinaccia – Hovland. Satisfacţie totală.

Iar pe când credeam că nu se mai poate întâmpla nimic au urcat pe scenă (târziu în noapte) Nik Bartsch, Kaspar Rast, Bjorn Meyer, Sha şi Andi Pupado, adică Nik Bartsch’s Ronin. Ceea ce am auzit faţă de înregistrări a fost o explozie de sunete perfect controlată de o ritmică în acelaşi timp exactă (metronomul elveţian) şi eliberatoare. Am tăcut din nou, pentru că ceea ce auzeam era la o intensitate pe care cd-ul nu-l va putea reproduce niciodată. Ştiam la ce să mă aştept din punct de vedere estetic şi muzical. Surpriza a venit la nivel pur sonor. Cel mai bun concert al serii se va dovedii la final ca fiind şi cel mai bun al întregului festival.

Seara 2. Furtună şi scandal

Ziua de sâmbătă a fost deschisă de Platonic şi îmi vine să mă opresc aici. Nu am înţeles ce căutau acolo, într-un context jazz. Combinaţia a fost un fel de Satriani lights bine temperat cu trucuri muzicale de generic tv. Frumos, nu am ce zice, dar inutil, ca ploaia ce vine după ce îţi speli maşina, şi aproape la fel de enervant. Dar mai enervant decât toate acestea a fost Berti Barbera. Nu atunci când îşi făcea treaba pe scenă (doar la percuţie, o soluţie pentru care îl felicit sincer) ci atunci când îşi căsca gura între piese. Afectat până în măduva oaselor, aveam impresia că întreg festivalul nu era decât o mizanscenă pentru propriul lui ego şi pentru “chitaristul prin excelenţă” Nicu Patoi. Ba să avem pardon.

Toate acestea au fost suficient de enervante pentru a-i strica oricărei persoane cu bun simţ seara. Însă pe scenă au urmat Bega Blues Band şi în scurt timp Platonic a devenit o dulce amintire în comparaţie cu această trupă de cămin cultural care are nesimţirea să incorporeze cuvântul “blues” în numele său. Dacă Platonic au fost plictisitori şi profesionişti, Bega Band au fost neprofesionişti şi de-a dreptul enervanţi. Singura excepţie a fost un mic solo de saxofon, cam pe la mijlocul recitalului, a lui Lucian Nagy, care fie vorba între noi a fost mult mai bun decât tot ce cântase el cu o zi înainte în contextul de Necaz. În rest o muzică bătrânească (nu prin origini, ci exclusiv prin interpretare) şi aceeaşi afectare de acum caracteristică a muzicianului român. Totul dublat de un playlist foarte lung. Sau poate era doar impresia că “nu mai pleacă odată de pe scenă”. Preţul pentru a-l vedea pe Abercrombie începea să devină piperat.

Trioul chitaristului american a reuşit însă în cîteva secunde să facă uitat coşmarul muzical pe care îl trăisem anterior. Motivul principal pentru care m-am deplasat până acolo nu m-a dezamăgit nici o secundă. Nici ca sunet, nici ca prezenţă scenică, nici ca profesionalism în clipa în care mulţimea a început să huiduie apariţia Elenei Udrea, moment peste care John Abercrombie a trecut rapid şi delicat ca un acord de nonă mărită, liniştidu-şi partenerii de dialog muzical (Joey Baron, tobe, şi Thomas Morgan, contrabas). Eu mărturisesc cinstit că nu am huiduit alaiul care mi-a trecut prin faţă. Am înjurat “doar” printre dinţi. Iar dacă e să-i dăm crezare lui Abercrombie (We will continue playing no matter what the fuck happens), cred că din partea lui puteam să facem şi mai mult de atât.

Revenind la muzică, John Abercrombie Trio a reuşit din punctul meu de vedere să le de-a tuturor o lecţie de rafinament estetic. Fără să apeleze la trucuri, fără să fie zgomotos, fără să facă recurs la exhibiţionismul chitaristic atât de gustat de majoritatea publicului (pe care în contextul de faţă îl suspectez că i-ar fi aplaudat pe cei trei mult mai puţin dacă nu ar fi fost la mijloc incidentul Udrea, simţindu-se cumva dator pentru confuzia creată), John Abercrombie a arătat cum înţelege el să fie chitara de jazz: calmă dar nu fadă, rezervată dar nu rece, cu personalitate dar fără prea multe efecte, cu un balans interior propriu, imediat recognoscibil şi plină de inteligenţă muzicală. Dacă nu ar fi fost surpriza sonoră numită Nik Bartsch (acum trebuie să recunosc, individul a acceptat să facă o poză cu mine; altora le-a semnat şi autografe, aşa că ce să mai vorbim…), Abercrombie Trio ar fi fost pe locul întâi în topul meu personal. Oricum, ca şi chitarist a reprezentat o lecţie ce va necesita o lungă şi plăcută digestie.

Aşadar, nici Bega Band şi nici Elena Udrea nu au reuşit (după eforturi repetate) să strice petrecerea. Dar în 30 de secunde ploaia a reuşit această performanţă. Muraţi de la bazin în jos ne-am refugiat în maşină şi am plecat spre locul de cazare convinşi că Helge Lien Trio nu vor mai cânta. Unele gurile “rele” spun că aceştia au cântat ulterior în acea noapte, un set complet acustic. Cine ştie mai multe să nu ţină pentru el şi să ne împărtăşească şi nouă, celor “laşi”, experienţa concertului.

Seara 3. Consistenţă şi normalitate

Ultima zi a marcat în sfârşit normalitatea a ceea ce ar fi trebuit să fie festivalul. S-a început relativ la timp, cu Misi Farkas Trio, iar toate numele din program au respectat cuvântul “jazz” din titulatura Gărâna Jazz 2009.

Fără să uimească, trioul condus de bateristul Misi Farkas a reusit să ne convingă că asistăm la un festival de jazz. Abordând un program dominat de ritmuri latino (uşor redundant din această cauză), trioul dominat de prestanţa ritmică a liderului ne-a încălzit pentru ceea ce avea să urmeze şi care a marcat poate cea mai mare surpriză a festivalului, moldovenii de la Trigon. Cu o formulă nouă faţă de ceea ce ştiam eu, grupul condus de Anatol Ştefăneţ a reuşit, datorită secţiei ritmice formate din Dorel Burlacu (pian) şi Gari Tverdohleb (percuţie) să depăşească graniţele etno-jazzului cu care ne-a obişnuit într-o direcţie ce amintea pe alocuri de Nik Bartsch (acum veţi spune că deja am o obsesie, probabil că aşa şi este). La toate aceste elemente s-a adăugat polimorfismul lui Sandu Arcuş, care în ciuda numelui se ocupă mai mult cu instrumentele de suflat (saxofon, flaut, caval, fluier, dar şi chitară bas) şi care ca multiinstrumentist a adus un plus de variaţie absolut necesar în contextul în care viola lui Anatol Ştefăneţ rămânea (spre regretul meu) într-un cadru strict etno. Trigon ne-a oferit un concert plin de energie, vitalitate, virtuozitate şi entuziasm, o palmă peste faţa blazajului majorităţii muzicienilor români ce au participat la această ediţie a festivalului. Oricând voi dori să-i revăd cu plăcere şi interes, pentru că sunt convins că nu mă voi plictisi, mai ales dacă liderul trupei va mai reuşi performanţa de a ne gâdila vocal punctul G pe care îl avem cu toţii ca ascultători.

Fără îndoială că pentru mulţi dintre spectatori, dar şi în viziunea organizatorului, Nils Petter Molvaer a reprezentat capul de afiş al festivalului. Împreună cu Eivind Aarset şi Audun Kleive, trompetistul norvegian a reuşit să ne facă să retrăim live respiraţia largă a muzicii sale şi să ne găsim fiecare locul în faldurile electro-acustice cu care şi-o înveştmântează. Uluitor de uman şi extrem de atent atunci când e vorba despre calitatea produsului pe care îl prezintă, Molvaer a arătat ca un părinte grijuliu cu fiica ce iese pentru prima dată seara în oraş. Echipamentul tehnic te poate ajuta enorm dar te poate şi îngropa definitiv dacă nu poţi să-l controlezi până în cele mai mici amănunte. Dacă la Abercrombie a fost vorba despre un rafinament al simplităţii, la Molvaer se poate vorbi despre un rafinament al complexităţii: straturi suprapuse de sunete, efecte sonore abia schiţate care se pierd imediat în favoarea altor elemente la fel de pasagere. Atenţia pentru detaliu a celor trei a avut ca rezultat final o arhitectonică multistratificată, rece la bază şi dominată de explozii fierbinţi la etajele superioare, atât din partea trompetei, cât şi din partea chitarei, pe alocuri, şi a percuţiei. Chiar dacă este vorba despre o muzică ce merge mai bine ascultată în intimitate, departe de vociferările exasperante ale publicului de conjunctură, concertul lui Nils Petter Molvaer a căzut foarte bine la suflet.

Festivalul a fost închis de Ulrich Drechsler Fortune Cookie, un cvartet bine angrenat pe coordonatele funkului, cu un basist, Jojo Lackner, care s-a făcut remarcat din primele secunde prin prestanţa ritmică şi simţul groove-ului. Jonglând între soul-jazz, funk şi hip-hop, combo-ul austriac a reuşit să aducă din nou publicul în faţa scenei după reprezentaţia lui Nils Petter Molvaer, fapt care în sine îi poate recomanda pe viitor.

Ca o concluzie, formatul festivalului, cu inserţii de muzicieni români, este în principiu valabil, în ciuda rateurilor despre care am vorbit. Din acest punct de vedere Banatul ar trebui să ciulească puţin şi la ce se mai cântă prin România. Înţelegem exigenţa organizatorului de a promova muzicienii locali, însă nu putem închide ochii la imaginea de ansamblu pe care unii dintre ei au lăsat-o în cadrul acestei ediţii a festivalului. Toate acestea sunt însă mici elemente negative care nu au făcut decât să pună şi mai mult în valoare prezenţa jazzmanilor de top prezenţi în cele trei seri. Fiecare zi de festival a avut cel puţin un concert excepţional, iar cele de vineri şi duminică chiar şi două. Iar în ceea ce priveşte imixtiunea politicului, a fost evident că publicul nu agreează aşa ceva. Există cred un prag peste care dacă se trece, festivalul riscă să devină un fapt monden, ceea ce cred că nimeni din cei interesaţi cu adevărat de muzică nu ar dori să se întâmple.

Să ne vedem şi să ne auzim cu bine la următoarea ediţie. Dacă mi se promite Jim Hall, voi fi prezent cu siguranţă.