cristi c.

Posts Tagged ‘gărâna’

Punctul G de la Gărâna

In jazz, Uncategorized on 22/07/2009 at 16:41

Nimic nu întrece snobismul publicului de jazz, decât poate afectarea total nejustificată la nivelul prestanţei scenice a unora dintre muzicienii români. Cam asta e impresia mea generală faţă cea de-a treisprezecea ediţie e Festivalului de jazz de la Gărâna. Dar prefer să nu mă mai gândesc la asta acum şi să savurez încă o dată, senzaţia lăsată de concertele lui Terje Rypdal, Nik Bartsch, John Abercrombie, Trigon şi Nils Petter Molvaer.

Seara 1. Cea lungă

Concertul (cu o întârziere demnă de CFR-ul de altă dată) a fost deschis de Andrzej Jagodzinski Trio, care a croşetat decent impresii jazz pe teme de Chopin, o idee lăudabilă în sine, dar a cărei execuţie după câteva bucăţi devenise deja redundantă: temă introductivă abordată de pian în manieră clasică, urmată apoi de “dezvoltarea” ei în swing. Trucuri cu alte cuvinte. Au urmat apoi timişorenii de la Jazz de Necaz. Pe cât de neinspirat le-a fost numele, pe atât de insipidă le-a fost prestaţia. Dar am înţeles exigenţa organizatorului de a promova muzicienii locali. Dacă acesta este preţul pentru a asculta pe viu nume de top din jazzul mondial atunci eu sunt dispus să îl plătesc în continuare.

Concertul lui Terje Rypdal a fost exact ceea ce ar fi trebuit să fie şi de două ori mai mult, datorită presaţiei bateristului Paolo Vinaccia, un munte pulsând de energie. Am tăcut (în sfârşit!) şi am ascultat. O lecţie din toate punctele de vedere: multă muzică, puţine cuvinte, un contrast imens faţă de ceea ce fusese înainte. Rypdal a brodat în stilul caracteristic (degajat şi tăios) în jurul ritmicii dictate fără drept de apel de duetul Vinaccia – Hovland. Satisfacţie totală.

Iar pe când credeam că nu se mai poate întâmpla nimic au urcat pe scenă (târziu în noapte) Nik Bartsch, Kaspar Rast, Bjorn Meyer, Sha şi Andi Pupado, adică Nik Bartsch’s Ronin. Ceea ce am auzit faţă de înregistrări a fost o explozie de sunete perfect controlată de o ritmică în acelaşi timp exactă (metronomul elveţian) şi eliberatoare. Am tăcut din nou, pentru că ceea ce auzeam era la o intensitate pe care cd-ul nu-l va putea reproduce niciodată. Ştiam la ce să mă aştept din punct de vedere estetic şi muzical. Surpriza a venit la nivel pur sonor. Cel mai bun concert al serii se va dovedii la final ca fiind şi cel mai bun al întregului festival.

Seara 2. Furtună şi scandal

Ziua de sâmbătă a fost deschisă de Platonic şi îmi vine să mă opresc aici. Nu am înţeles ce căutau acolo, într-un context jazz. Combinaţia a fost un fel de Satriani lights bine temperat cu trucuri muzicale de generic tv. Frumos, nu am ce zice, dar inutil, ca ploaia ce vine după ce îţi speli maşina, şi aproape la fel de enervant. Dar mai enervant decât toate acestea a fost Berti Barbera. Nu atunci când îşi făcea treaba pe scenă (doar la percuţie, o soluţie pentru care îl felicit sincer) ci atunci când îşi căsca gura între piese. Afectat până în măduva oaselor, aveam impresia că întreg festivalul nu era decât o mizanscenă pentru propriul lui ego şi pentru “chitaristul prin excelenţă” Nicu Patoi. Ba să avem pardon.

Toate acestea au fost suficient de enervante pentru a-i strica oricărei persoane cu bun simţ seara. Însă pe scenă au urmat Bega Blues Band şi în scurt timp Platonic a devenit o dulce amintire în comparaţie cu această trupă de cămin cultural care are nesimţirea să incorporeze cuvântul “blues” în numele său. Dacă Platonic au fost plictisitori şi profesionişti, Bega Band au fost neprofesionişti şi de-a dreptul enervanţi. Singura excepţie a fost un mic solo de saxofon, cam pe la mijlocul recitalului, a lui Lucian Nagy, care fie vorba între noi a fost mult mai bun decât tot ce cântase el cu o zi înainte în contextul de Necaz. În rest o muzică bătrânească (nu prin origini, ci exclusiv prin interpretare) şi aceeaşi afectare de acum caracteristică a muzicianului român. Totul dublat de un playlist foarte lung. Sau poate era doar impresia că “nu mai pleacă odată de pe scenă”. Preţul pentru a-l vedea pe Abercrombie începea să devină piperat.

Trioul chitaristului american a reuşit însă în cîteva secunde să facă uitat coşmarul muzical pe care îl trăisem anterior. Motivul principal pentru care m-am deplasat până acolo nu m-a dezamăgit nici o secundă. Nici ca sunet, nici ca prezenţă scenică, nici ca profesionalism în clipa în care mulţimea a început să huiduie apariţia Elenei Udrea, moment peste care John Abercrombie a trecut rapid şi delicat ca un acord de nonă mărită, liniştidu-şi partenerii de dialog muzical (Joey Baron, tobe, şi Thomas Morgan, contrabas). Eu mărturisesc cinstit că nu am huiduit alaiul care mi-a trecut prin faţă. Am înjurat “doar” printre dinţi. Iar dacă e să-i dăm crezare lui Abercrombie (We will continue playing no matter what the fuck happens), cred că din partea lui puteam să facem şi mai mult de atât.

Revenind la muzică, John Abercrombie Trio a reuşit din punctul meu de vedere să le de-a tuturor o lecţie de rafinament estetic. Fără să apeleze la trucuri, fără să fie zgomotos, fără să facă recurs la exhibiţionismul chitaristic atât de gustat de majoritatea publicului (pe care în contextul de faţă îl suspectez că i-ar fi aplaudat pe cei trei mult mai puţin dacă nu ar fi fost la mijloc incidentul Udrea, simţindu-se cumva dator pentru confuzia creată), John Abercrombie a arătat cum înţelege el să fie chitara de jazz: calmă dar nu fadă, rezervată dar nu rece, cu personalitate dar fără prea multe efecte, cu un balans interior propriu, imediat recognoscibil şi plină de inteligenţă muzicală. Dacă nu ar fi fost surpriza sonoră numită Nik Bartsch (acum trebuie să recunosc, individul a acceptat să facă o poză cu mine; altora le-a semnat şi autografe, aşa că ce să mai vorbim…), Abercrombie Trio ar fi fost pe locul întâi în topul meu personal. Oricum, ca şi chitarist a reprezentat o lecţie ce va necesita o lungă şi plăcută digestie.

Aşadar, nici Bega Band şi nici Elena Udrea nu au reuşit (după eforturi repetate) să strice petrecerea. Dar în 30 de secunde ploaia a reuşit această performanţă. Muraţi de la bazin în jos ne-am refugiat în maşină şi am plecat spre locul de cazare convinşi că Helge Lien Trio nu vor mai cânta. Unele gurile “rele” spun că aceştia au cântat ulterior în acea noapte, un set complet acustic. Cine ştie mai multe să nu ţină pentru el şi să ne împărtăşească şi nouă, celor “laşi”, experienţa concertului.

Seara 3. Consistenţă şi normalitate

Ultima zi a marcat în sfârşit normalitatea a ceea ce ar fi trebuit să fie festivalul. S-a început relativ la timp, cu Misi Farkas Trio, iar toate numele din program au respectat cuvântul “jazz” din titulatura Gărâna Jazz 2009.

Fără să uimească, trioul condus de bateristul Misi Farkas a reusit să ne convingă că asistăm la un festival de jazz. Abordând un program dominat de ritmuri latino (uşor redundant din această cauză), trioul dominat de prestanţa ritmică a liderului ne-a încălzit pentru ceea ce avea să urmeze şi care a marcat poate cea mai mare surpriză a festivalului, moldovenii de la Trigon. Cu o formulă nouă faţă de ceea ce ştiam eu, grupul condus de Anatol Ştefăneţ a reuşit, datorită secţiei ritmice formate din Dorel Burlacu (pian) şi Gari Tverdohleb (percuţie) să depăşească graniţele etno-jazzului cu care ne-a obişnuit într-o direcţie ce amintea pe alocuri de Nik Bartsch (acum veţi spune că deja am o obsesie, probabil că aşa şi este). La toate aceste elemente s-a adăugat polimorfismul lui Sandu Arcuş, care în ciuda numelui se ocupă mai mult cu instrumentele de suflat (saxofon, flaut, caval, fluier, dar şi chitară bas) şi care ca multiinstrumentist a adus un plus de variaţie absolut necesar în contextul în care viola lui Anatol Ştefăneţ rămânea (spre regretul meu) într-un cadru strict etno. Trigon ne-a oferit un concert plin de energie, vitalitate, virtuozitate şi entuziasm, o palmă peste faţa blazajului majorităţii muzicienilor români ce au participat la această ediţie a festivalului. Oricând voi dori să-i revăd cu plăcere şi interes, pentru că sunt convins că nu mă voi plictisi, mai ales dacă liderul trupei va mai reuşi performanţa de a ne gâdila vocal punctul G pe care îl avem cu toţii ca ascultători.

Fără îndoială că pentru mulţi dintre spectatori, dar şi în viziunea organizatorului, Nils Petter Molvaer a reprezentat capul de afiş al festivalului. Împreună cu Eivind Aarset şi Audun Kleive, trompetistul norvegian a reuşit să ne facă să retrăim live respiraţia largă a muzicii sale şi să ne găsim fiecare locul în faldurile electro-acustice cu care şi-o înveştmântează. Uluitor de uman şi extrem de atent atunci când e vorba despre calitatea produsului pe care îl prezintă, Molvaer a arătat ca un părinte grijuliu cu fiica ce iese pentru prima dată seara în oraş. Echipamentul tehnic te poate ajuta enorm dar te poate şi îngropa definitiv dacă nu poţi să-l controlezi până în cele mai mici amănunte. Dacă la Abercrombie a fost vorba despre un rafinament al simplităţii, la Molvaer se poate vorbi despre un rafinament al complexităţii: straturi suprapuse de sunete, efecte sonore abia schiţate care se pierd imediat în favoarea altor elemente la fel de pasagere. Atenţia pentru detaliu a celor trei a avut ca rezultat final o arhitectonică multistratificată, rece la bază şi dominată de explozii fierbinţi la etajele superioare, atât din partea trompetei, cât şi din partea chitarei, pe alocuri, şi a percuţiei. Chiar dacă este vorba despre o muzică ce merge mai bine ascultată în intimitate, departe de vociferările exasperante ale publicului de conjunctură, concertul lui Nils Petter Molvaer a căzut foarte bine la suflet.

Festivalul a fost închis de Ulrich Drechsler Fortune Cookie, un cvartet bine angrenat pe coordonatele funkului, cu un basist, Jojo Lackner, care s-a făcut remarcat din primele secunde prin prestanţa ritmică şi simţul groove-ului. Jonglând între soul-jazz, funk şi hip-hop, combo-ul austriac a reuşit să aducă din nou publicul în faţa scenei după reprezentaţia lui Nils Petter Molvaer, fapt care în sine îi poate recomanda pe viitor.

Ca o concluzie, formatul festivalului, cu inserţii de muzicieni români, este în principiu valabil, în ciuda rateurilor despre care am vorbit. Din acest punct de vedere Banatul ar trebui să ciulească puţin şi la ce se mai cântă prin România. Înţelegem exigenţa organizatorului de a promova muzicienii locali, însă nu putem închide ochii la imaginea de ansamblu pe care unii dintre ei au lăsat-o în cadrul acestei ediţii a festivalului. Toate acestea sunt însă mici elemente negative care nu au făcut decât să pună şi mai mult în valoare prezenţa jazzmanilor de top prezenţi în cele trei seri. Fiecare zi de festival a avut cel puţin un concert excepţional, iar cele de vineri şi duminică chiar şi două. Iar în ceea ce priveşte imixtiunea politicului, a fost evident că publicul nu agreează aşa ceva. Există cred un prag peste care dacă se trece, festivalul riscă să devină un fapt monden, ceea ce cred că nimeni din cei interesaţi cu adevărat de muzică nu ar dori să se întâmple.

Să ne vedem şi să ne auzim cu bine la următoarea ediţie. Dacă mi se promite Jim Hall, voi fi prezent cu siguranţă.

Anunțuri