un fragment din capitolul despre death metal şi grindcore. la început credeam că nu o să prea am ce scrie, dar am fârşit prin a mă tot restrânge şi cenzura. aşa se întâmplă când îţi petreci o mare parte din adolescenţă devorând astfel de sonorităţi.
bon apetit!
În ciuda numelui său, LP-ul Scum se dovedeşte a fi mai degrabă un compost fertil pentru ulterioare expresii sonore. Nu e un album făcut să “placă”, aşa cum place o melodie atractivă, ci să inducă o reacţie, să institue o stare de fapt. În lipsa unei arhitectonici armonice şi a unei melodicităţii general acceptabile, accentul cade în mod firesc pe ritm, care devine elementul central al noii estetici grindcore. Inteligibilitatea este sacrificată pe altarul vitezei. Accelerarea duce la condensarea timpilor, fapt care macină cuvintele şi riffurile cu mult dincolo de pragul toleranţei general acceptate. Este aceasta o muzică animalică? În primul rând, este aceasta muzică? În mod clar avem de a face cu expresii sonore organizate ritmic, deci o putem numi “muzică”. Cu siguranţă nu e animalică dincolo de “natura” umană. E mai degrabă instinctuală şi iconoclastă, furibundă şi frenetică, deci tipic adolescentină; un urlet (la propriu) şi uneori o bătaie de joc. Fără a avea pretenţii de revoluţie estetică, genul grindcore reuşeşte totuşi să macereze destul de temeinic dogmatica rock. Eludând conceptul de notă muzicală, Scum marchează o întoarcere la sunet, dar nu şi la presupusa (şi falsa) lui puritate.
Etichete: fragmente literare, grindcore, napalm death, scum
